Cu o cariera de 40 de ani in spate, Adrian Daminescu a prins si comunismul si anii de dupa Revolutie. Ii este usor sa compare si greu sa recunoasca: lumea a cam intors spatele generatiei sale. Spre deosebire de alti colegi mai inflacarati, Daminescu are o eleganta anume cand vorbeste despre asta.

Vremurile in care artisti, precum Adrian Daminescu, Angela Similea, Irina Loghin si multi altii aveau parte de tot sprijinul statului si beneficiau de nenumarate avantaje s-au dus. Pe atunci, daca aveai putin noroc ca Nicolae Ceausescu sa te indrageasca, era imposibil sa o duci rau. Adrian Daminescu a marturisit ca abia putea respira din cauza concertelor si intr-un an avea liber o saptamana si jumatate.

Tot iubirea pentru scena i-a prilejuit o experienta unica. Prezent la o petrecere privata tinuta in cinstea slavitului conducator in subsolul unei cladiri, Daminescu l-a vazut pe Ceausescu...cantand. Cu un timbru aparte si melodii, precum "Si m-am indragostit de tine", "Intr-o zi" sau "Romania", Daminescu i-a uns la suflet pe romani. Doamnele il adorau, barbatii il respectau, iar cei mici fredonau de zor prin fata blocului. Acum, peste aura de cristal cu care orice artist pe val se vede imprejmuit cand e in putere s-a pus praful.

Fara sa-si dea seama, avea sa aleaga cel mai bun mijloc de a descatusa emotiile negative. Daminescu s-a refugiat in studioul propriu, departe de scena si de televizor. A inceput sa compuna muzica de film si pentru copii.

Nu o duce rau ca altii, financiar vorbind. Asta pentru ca, asa cum arata activitatile de care se tine cu sarg, nu traieste doar cu gandul la ce-a fost. Totusi, il mai supara unele lipsuri: inainte, cantaretii de seama primeau titlul de "artist emerit" sau "artist al poporului", care nu era simbolic si ii ferea si de plata unor taxe si impozite. Acum...Dumnezeu cu mila!