Copilaria sa a fost impartita intre maidanele din Constanta, unde tatal sau a ctitorit Opera, si seriozitatea cu care se trata problema muzicii in familie.

„Oricat de nebun as fi fost pe maidan, in privinta muzicii mi se cerea maxima strictete. Muzica e un alt limbaj cu alte semne, cu alte hieroglife.

Mama a fost soprana, iar tata - dirijorul Operei din Constanta. In 1955, a fost chemat de la Timisoara de Vasile Valcu, prim-secretarul Constantei, sa faca Opera si a reusit acest lucru.

Orele de muzica erau foarte serioase, iar orele de maidan la fel“. A studiat cinci ani vioara si saisprezece ani violoncelul, iar la varsta de 9 ani a devenit cunoscut in emisiunea „Dialog la distanta“ a lui Adrian Paunescu, cu melodia „Mama“.

Dar nu a perseverat atunci in a canta. Ulterior s-a pregatit pentru medicina fiindca mama sa isi dorea sa fie medic chirurg, salvator de vieti. „Tot Conservatorul m-a atras pana la urma si i-am spus ca si muzica salveaza foarte multe vieti, doar pentru ca este ascultata. Asa ca am mers pe linia parintilor mei.

Ce sens avea sa schimb muzica cu altceva, daca eu ma simteam foarte bine cu ea? Oricum, stiintele exacte m-au cam lasat rece, asa cum le-am lasat si eu pe ele.

Am preferat sa merg pe latura umana: liceu de muzica, apoi Conservator. Sa recompun sentimente. Am fost talentat si in domeniul artelor plastice. Oamenii talentati cu adevarat sunt talentati în mai multe domenii“. 
Crede ca a avut o copilarie putin anapoda, putin bulversata, ca nu a fost un copil foarte cuminte, dar nici foarte rau, insa a avut parte de diverse cereri si oferte.

„Pe de o parte erau <golanii> mei de pe strada, cu care ma jucam prin Coiciu, cartierul rau famat al Constantei, si latura asta de perfectionare, de parca eram masoni de mici. Educatia mea a început la Timisoara si a continuat la Constanta, asa încât eu pot spune acum si <timisorenii mei dragi>, dar si <constantenii mei dragi>.

La Timisoara, o perioada de timp si in vacante locuia cu bunica dinspre tata. „Era o nemtoaica foarte dura, dar parintii aveau incredere sa ma lase cu ea. Am primit de la ea si bataita de rigoare, dar si lectiile de viata. Vorbea cu mine despre absolut orice inca de la o varsta foarte mica si era preocupata sa nu raman tampit“. 

„Am cantat buni opera si opereta“ 

Îl întreb cum a trecut de la violoncel si muzica clasica la muzica usoara. „Mie muzica usoara mi-a placut de mic. Când am ajuns la Conservator am avut mari probleme cu Arta Florescu, care era sefa mea de catedra de la canto.

Era foarte dura când auzea de pop si rock, iar eu cântam rock pe vremea aceea pentru ca mi s-a oferit pe tava. Am început la Timisoara, unde am studiat în clasele a noua si a zecea, dupa care am venit la Bucuresti.

Acolo am cântat cu formatia Promuzica, dupa care mi-am facut propria formatie, Helicoidal. Ne-am si distrat, de fara sa fim extraordinar de rai. Acum pot spune ca m-am lansat de mai multe ori. Prima data a fost la 9 ani si, daca as fi mers în continuare pe linia aceasta, as fi avut o alta cariera.

Am cântat ani buni muzica de opera si opereta, la Constanta. Tatal meu facea operete germane, pentru ca veneau multi germani pe atunci: „Liliacul“, „Sânge vienez“, „O noapte în Venetia“. Toate în limba germana. Nemtii erau uimiti ca veneau în România sa asculte muzica lor în limba germana.

Umplea salile cu spectacolele astea”. Dar muzica simfonica a ramas o mare pasiune. Nu doar o asculta, o si compune. „N-as putea trai fara muzica simfonica si fara muzica, in general.“ Compune muzica de film pe care imi spune ca o vom putea asculta pe coloana sonora a lungmetrajului „Stefan cel Mare“ si proiectul Dracula, intitulat „Intoarcerea printului Dragon“.

A cantat pe multe scene din lume si isi aminteste cu placere de spectacole de la sala Olympia, din Franta, din China sau Japonia, unde a cantat de nenumarate ori. Imi spune ca, in Japonia, perfectiunea te face sa nu mai intelegi nimic din ce este in jur. „Aproape ca devine suparatoare si te deranjeaza.

Explozia de lumini peste noapte este incredibila. Chinezii, in schimb, sunt mai in dorul lelii, dar un public fantastic. Inteleg orice gen muzical le-ai canta“. Si cu acest prilej isi exprima regretul pentru faptul ca la noi, in Romania, a disparut ideea de spectacol. Eleganta, rafinamentul.

„Oamenii nu mai traiesc placerea de a merge la spectacole parfumati si imbracati in haine elegante. Si, din pacate, s-a ajuns in situatia in care nimeni nu face ce trebuie sau ce-i place. Noi, profesionistii, ne apucam de actorie sau televiziune, iar neprofesionistii fac muzica“. 

„Cand ma supar pe muzica, se supara si ea pe mine” 

Iubeste muzica mai presus de orice. „Face parte din mine. Cand ma supar pe ea, se supara si ea pe mine. Daca o fac pentru bani, nu-mi mai vine nicio idee frumoasa. Numai prostii.

Stau apoi cateva zile si o implor sa se intoarca inapoi. Se intampla, da, pentru ca muzica este o persoana, e ca un duh. Atitudinea mea dinainte de a intra pe scena este alta decat cea de pe scena. Acolo este singurul loc unde nu poti sa minti. Chiar daca o sa canti despre o dragoste pe care nu ai avut-o niciodata sau despre ceva hazliu, care nu te reprezinta.

Starea artistica este foarte dificila, aproape perversa, pentru ca te obliga sa treci rapid de la o stare la alta. E foarte greu sa fii pe scena si numai un artist adevarat te poate trece din apa fierbinte in apa rece si invers. Generatia noastra, aia de aur, care într-adevar era de aur, îi respecta fantastic pe marii artisti.

Ne tremurau mâinile si picioarele când stateam pe lânga un Luigi Ionescu, Dan Spataru sau Constantin Draghici. Noua generatie nu ne întelege pe noi pentru ca nu au urcat treptele pâna la noi“. 
E de parere ca Dan Spataru era o mare vedeta si nu uita sa-l adauge pe Aurelian Andreescu, care în opinia sa este cea mai mare voce pe care a avut-o România. „Ca stare, ca melodie, ca interpretare nu a fost depasit. A fost cel mai bun.

Pe lânga el, am mai facut si noi ce s-a putut. Eu am ajuns la vreo 480 de melodii. Readucerea anilor trecuti în atentia publicului mi se pare o idee minunata. Noi cântam <pe bune>. La Mamaia, de pilda, se întâmpla un fenomen live în urma caruia se înregistrau discurile. Pe atunci nu exista tehnologia care sa te ajute sa corectezi vocea daca nu cantai corect.

Trebuia sa cânti perfect. Daca nu reuseai, nu aveai ce cauta pe scena. Programul Antares, care corecteaza vocea, mai degraba dracul Antares, ca altfel nu pot sa-i spun, este pentru cei care nu vor sa stie ce e cu muzica, ci doar sa câstige cu muzica.

Angela Similea cânta si în concertele live la fel de bine ca pe înregistrari. Nici nu exista conceptul de playback. Acesta a fost inventat de televiziune, iar televiziunea a gresit cu asta“. Nu este de acord cu faptul ca televiziunile cer playback din lipsa de instrumente care sa redea fidel sunetul.

„În urma cu 30-40 de ani, când s-a înfiintat <Cerbul de Aur> se auzea perfect live. Cei carora le e greu sa cante live ar fi bine sa stea acasa. Ar putea fi foarte buni în alte domenii. Muzica adevarata se plateste cu sânge, nu cu distractii sau discoteci. Cu mii de nopti petrecute în studio în care se lucreaza vocea“. 

„Am avut nebunia de incerca sa inteleg femeile“ 

Despre succesul la femei nu vorbeste cu orgoliul cu care m-as fi asteptat, ci dimpotriva, cu rezerva si modestie, recunoscand ca acesta a fost totusi real. „Nu exista unul care sa fie pe scena si sa nu aiba succes la femei. Scena constituie un atu foarte puternic, pentru ca atragi atentia mai mult decat toti ceilalti.

Asta nu mi se pare o realizare. Noi stam pe scena pentru ca ne place sa cantam. Dar succesul a fost real si da, recunosc, mi-au placut femeile! Am avut si nebunia de a incerca sa le inteleg si marturisesc ca rar mi s-a intamplat sa le inteleg, dar pentru asta ma invinuiesc pe mine, nu pe ele“.

Intrebandu-l ce asteapta de la femei, imi raspunde ca asteapta sa-si recunoasca sensibilitatea si, uneori, neputinta pentru ca asta il ajuta pe barbat sa devina barbat, atunci cand el simte ca nu e, iar imaginea ei de doamna sau cumintenia sa nu fie doar de forma.

In 1990 Adrian Daminescu s-a casatorit cu o ducesa. „Pe Frances am iubit-o foarte mult si o iubesc si acum, dar, din pacate, nu ne-am inteles. Eu Balanta, ea Berbec, nu ne-am potrivit. Ne certam din nimicuri, cum ar fi culoarea Rolls-ului sau a florilor pe care i le daruiam.

Am fost casatoriti doi ani. Altfel, o persoana admirabila, foarte educata si foarte politicoasa. Poate nici eu nu eram destul de pregatit sa iau Anglia in piept. Trebuie sa locuiesti niste ani acolo pentru a intelege ce se intampla.

Erau o familie foarte mare, patru frati, iar parintii ei, niste oameni extraordinari. La fel de mult regret si despartirea de ei. Cand am inteles insa ca fiecare mergea in alta directie am decis sa plec si ne-am despartit civilizat. Nu am pastrat legatura, desi mi-as fi dorit.

Nu sunt genul de om care sa poarte pica cuiva, mai ales ca-mi pasa de viata ei si de ce i s-a intamplat dupa ce ne-am despartit. As fi vrut sa stiu ca e fericita alaturi de altcineva“. Din urmatoarea casatorie, Adrian Daminescu are o fetita, Anna Elisabeta, care anul acesta implineste 11 ani.

Despre faptul ca nu-si poate vedea fiica, plecata cu mama ei in America, vorbeste foarte putin si cu glasul incarcat de emotie. „Nu ne vedem, dar as vrea sa stiu ca ii este bine. Este o gaura neagra in viata mea, peste care la un moment dat va trebui sa trec ca sa o vad!“

Acum se simte implinit alaturi de Dana, femeia care ofera liniste si echilibru vietii sale. „Se pare ca toate drumurile acestea m-au dus catre Danuta mea. Cea mai admirabila femeie pe care am cunoscut-o vreodata. Cateodata nu-mi vine sa cred ca este reala. Ea ma intelege din priviri, stie ce vreau fara sa-i spun, dar nu face caz din treaba asta. Suntem de trei ani impreuna si ne intelegem perfect“.